Printre multele lucruri care ne-ar putea usura iesirea din nimicnicie si pe care le ignoram cu seninatate se afla unul care nu depinde nici de ploaie, nici de vecinii cotropareti si nici de geologia teritoriului national. E vorba de cultura serviciului, adica de deservirea cu brio a aproapelui, de la familie si apropiati la parteneri, clienti si, in cele din urma, la simplul concetatean.
A construi o astfel de cultura si a o transforma intr‐un avantaj concurential sustenabil pentru orice tip de afacere (da, ea s-ar aplica si in fabrici si uzine, nu doar in hoteluri sau in companiile de consultanta) nu depinde decat de noi. Daca ne‐am gandi si, mai ales, daca am construi o cultura a serviciului ne‐am dezbara, macar in parte, de una dintre cele mai mari tare nationale. Am fi mai putin mioritici, am capata un toiag figurativ in care sa ne sprijinim si‐am intelege ca lumea n-are nimic cu noi in mod special, dar ca e firesc sa ne manance de vii daca nu ne purtam singuri si cu multa vigoare de grija.
Ca sa construim cultura serviciului, ar trebui sa ne opunem adanc-inradacinatului reflex SMCV (sa moara capra vecinului) si sa acceptam contra‐intuitiva afirmatie ca putem deveni mai competitivi daca suntem mai cooperanti. Daca ne ajutam unii pe ceilalti cu buna‐credinta, carevasazica. Stiu ca ar fi greu, nu doar la nivel individual, ci si social, caci traim astazi intr‐o veritabila cultura a deserviciului si a dispretului care respinge din capul locului ideea unei competitii non‐distructive. Dar companiile care vor reusi cumva sa dezvolte la noi o cultura a serviciului autentica vor obtine un avantaj mult mai mare decat in tarile unde ea exista deja.
